Privirea paraliticului ramase neclintita si, prin urmare, muta, ceea ce însemna: staruiesc în vointa mea.
— Ca sa ne faci vreo festa? întreba Villefort; merita oste¬neala?
— Daca domnul vrea un notar, e de buna-seama pentru ca are nevoie, spuse Barrois cu staruinta caracteristica servitorilor batrâni. Ma duc dupa notar.
Barrois nu cunostea alt stapân decât pe Noirtier si nu admitea ca vo¬inta acestuia sa fie tagaduita.
— Da, vreau un notar, facu batrânul, închizând ochii cu un aer sfida¬ tor, ca si cum ar fi spus: sa vedem daca veti cuteza sa-mi refuzati ceea ce vreau.
— Vei avea un notar, de vreme ce voiesti neaparat unul, domnule, eu însa voi cere scuze si te voi scuza si pe dumneata, caci scena va fi nespus de ridicola.
— N-are a face, glasui Barrois, eu ma duc sa caut.
Si batrânul servitor iesi triumfator.
XXII TESTAMENTUL
În momentul în care Barrois iesi, Noirtier o privi pe Valen¬tine cu o iro¬nie care anunta multe lucruri. Fata întelese privirea si o întelese si Ville¬fort, caci fruntea lui se întuneca, iar sprâncenele i se încruntara.
Lua un scaun, se aseza în camera paraliticului si astepta.
Noirtier se uita la el cu totala indiferenta, dar, cu coada o-chiului, îi poruncise Valentinei sa nu se nelinisteasca si sa ramâna si ea.
Peste trei sferturi de ceas, servitorul reveni cu notarul.
— Domnule, spuse Villefort dupa salutul de rigoare, sunteti chemat de