a¬co¬lo, va trebui sa vii, deoarece apartii casei mele.
Bertuccio coborî capul sub privirea aspra a stapânului si ramase ne¬clintit, fara sa raspunda.
— Dar ce-i cu dumneata? Ma faci sa sun a doua oara pentru trasura? se mira Monte-Cristo, cu tonul pe care Ludovic al XIV-lea l-a întrebuintat rostind faimosul: „Era cât pe-aci sa astept".
Bertuccio facu un singur salt din salonas în anticamera si striga cu voce ragusita:
— Caii Excelentei sale!
Monte-Cristo scrise doua sau trei scrisori. Când pecetluia ul¬tima scri¬soare, administratorul reaparu.
— Trasura Excelentei sale e la poarta.
— Bine, ia-ti mânusile si palaria, spuse Monte-Cristo.
— Trebuie sa merg cu domnul conte? exclama Bertuccio.
— Fara îndoiala, e nevoie sa dai ordine acolo, caci cred ca am sa locu¬iesc în casa aceea.
Nu se mai pomenise ca cineva sa aiba replica la o porunca a contelui; de aceea, fara sa schiteze vreo obiectie, administra¬torul îsi asculta stapâ¬nul, care se urca în trasura si îi lacu semn sa-l urmeze. Administratorul se aseza respectuos pe bancheta din fata.
VI CASA DIN AUTEUIL
Monte-Cristo remarcase ca, atunci când a coborât de pe peron, Ber¬tuccio se închinase asa cum se închina corsicanii, adica taind aerul în for¬ma de cruce cu degetul si ca, suindu-se în trasura, mormaise în soapta o rugaciune scurta. Oricine altul s-ar fi înduiosat de temerea ciudata pe