XXXV DOAMNA DE SAINT-MÉRAN
Într-adevar, se petrecuse o scena lugubra în casa domnului de Ville¬fort.
Dupa plecarea femeilor la balul unde toate staruintele doam¬nei de Vi¬llefort nu l-au putut determina pe sotul ei s-o întovaraseasca, procurorul regal se închisese, potrivit obiceiului, în cabinet cu un teanc de dosare ca¬re ar fi înfricosat pe oricine altul, dar care, în timpurile obisnuite ale vietii sale, abia izbuteau sa-i satisfaca apetitul robust de muncitor.
De data asta însa dosarele constituiau un pretext. Villefort nu se za-vora sa lucreze, ci sa cugete; si, cu usa încuiata, dupa ce daduse ordin sa nu fie deranjat decât pentru lucruri impor¬tante, el se aseza în jilt si începu sa se gândcasca înca o data la toate întâmplarile care, de sapte-opt zile, revarsau cupa mâhnirilor sumbre si a amintirilor amare.
Atunci, în loc sa puna mâna pe dosarele gramadite în fata-i, deschise un sertar al biroului, misca un resort si scoase teancul notelor sale perso¬nale, manuscrise de pret printre care clasase si etichetase cu cifre cunos¬cute numai de el numele tuturor celor care, în cariera sa politica, în chesti¬uni banesti, în urmariri de barou sau în misterioase iubiri, îi devenisera dusmani.
Numarul lor era formidabil astazi, când începuse sa tremure; si, cu toate acestea, numele acestea, oricât de puternice si de formidabile erau, îl facusera de multe ori sa zâmbeasca, asa cum zâmbeste calatorul care, de pe culmea muntelui, priveste la pi¬cioare piscurile ascutite, drumurile im¬practicabile si marginile prapastiilor pe lânga care, ca sa ajunga sus,